O femeiefloare în anotimpuri; înveşmântânde visuri cu gust de culoare romantică a fiinţei pure

Motto: Lumea unei femeifloare, cuvânt poetic şi suav prin excelenţă, dar perisabil, va avea întotdeauna unitatea corolei şi forma petalelor ei; lumea unei femeifloare nu o vei putea cunoaşte decât dacă adevărul tău e dragostea.

O femeiefloare în anotimpuri are acea privire de copil fără încătuşări iar în ochii ei poţi citi poveşti nescrise, dintr-o femeiefloare, înfăşurate strâns în faldurile intime ale sensibilităţii, se ivesc neîncetat litere pentru care tainele au dispărut, o femeiefloare mai are încă urme de zăpadă în păr pe lângă care zboară nişte fluturi albaştri, are nişte crengi uscate şi câteva petale ofilite ale florilor cândva rostitoare de nu-mă-uita,  în nişte şuviţe ceva încâlcit ce ar aduce cu nişte aţe de înălţat zmeie, deşi te-ai putea întreba de nu sunt totuşi rămăşiţe ale unor sfori din aşchii ale vreunei fantoşe, iar pulberea aceea de un alb-perlat, nu, nu e a zilelor ei de nisip, precum le simte pe unele ca fiindu-i câteodată, nu, acea pudră magică este a unor cochilii de echinocţiu, iar cea aurie e de la praf de zâne…da, este atât de uşor să recunoşti o femeiefloare…

…privind-o doar, gândeşti că o femeiefloare în anotimpuri are sufletul pădure, o femeiefloare este câteodată ca o strecurare de umbre, furişă, dornică să nu fie simţită, paşi de catifea neauziţi la călcare, este făcută din tălpi de foc, din briză, din soare, din lună, din cer, din albastru, azur şi turcoaz, din verde, din roşu mărgean şi din maci, din crepusculul răsăritului şi din cel al amurgului…este o ţesătură de păienjeniş de aur şi argint, e din arabescuri, e din brocart cu aşterneri de dantelate litere ornate cu volute, din catifeluri angelice şi demonice, din mătăsuri şi din lână netoarsă, din batoane de vanilie şi din dulceaţă de cireşe amare, din flori de castan şi seminţe de rodie…

…e din zahăr candel şi din marţipan, e din sânge şi din carne, din zăboviri în anotimpuri…

… o  femeiefloare se poate strecura în forme esoterice, alegorice, simbolice, are cele mai multe linii, straturi şi perspective, ochii ei sunt acei care văd nevăzutul şi care aud neascultatul şi de multe ori se întâmplă în sfială ori în amânare, despre o femeiefloare nu vei putea gândi niciodată că este abia, grăbit şi simplificator,iar tot ceea ce ea va vrea mai mult să îţi ascundă decât să îţi dezvăluie îţi va rămâne o încercare a denecunoscutului şi ţi se va întâmpla ca şi cum ai privi prin nişte ferestre zidite, încercând halucinantimaginarul precum pătrundere, deşi îţi păreau a-ţi fi neferstruiri, ţie, cel cu necunoscutul cunoscut, tu, cel care vei visa  în culoarea ei desfăşurătoare, aceea de  fierbinte…

…o femeiefloare are toate culorile, în nuanţe nesfârşit de blânde dar şi aprins de aprige, însă mai presus de toate are culoarea mântuirii, aceea cea mai adâncă, pentru că te pătrunde până în abis şi te străbate fără de piedici în cale în transparenţa absolutului ei de diamant, o femeiefloare are căptuşelile sufletului din petale de doruri din care câteva uscate…

…femeiafloare este mereu un anotimp magic, cel netrăit încă, cel de-al cincilea, acel al întâmplărilor neîntâmplate…

…o femeiefloare are răzvrătiri care o înăbuşă, are patimi care o răscolesc şi care o fac să se simtă atât de vie, pentru că astfel se trăieşte, ca pe un act pasional, îndepărtată în acele clipe de gânduri, de raţiune, de acea luciditate în care i se supunea realului, nemaiezitând între departe şi aproape, ştiind că altfel nu i s-ar fi putut da unui posibil atins care altfel i-ar fi fost; deşi dorit, cu neputinţă însă, ei, fiinţă între vis şi realitate, chip al dihotomiei, între ea şi însăşi străbatere şi niciodată ascunzându-se în propriu-i văz căruia i se atinseseră tot felul de priviri, atunci ştiind că va alerga slobodă, cu tălpile desculţe pe tăciuni de jar albastru, azvârlind  toiagul raţiunii…

…unei femeifloare i se poate  întâmpla ca să îi apară în vis un el, făcut din aşteptări, dar nu o întâmplare preacurândă, un el încă nenăscut, neîntrupat, visat într-o necunoscută până atunci limbă, în rostire de cuvinte adamice  căreia acolo, în acel vis, i se dă mistuitor neîntrebată, o limbă în care nu sunt cuvinte…

…un el altundeva încă de ea, el cel ce va fi făcut din ochii ei, din palmele sufletului ei, atât din cea dreaptă cât şi din cea stângă, cel făcut din funii şi din noduri, din tălpi şi din urme, din braţe, din umeri, din visuri, din oase, din sare şi din cărbune, din coral înmugurit,  din pietre albastre  şi din cochilii marine, din apă, din aer şi din foc, nu din pământuri, din vânt, din drum, din lacrimă, din mărgăritar, din pustiu,  din colţuri de stea…

… din solid, din ritmuri spiralate, din cercuri neînchise, din tăieturi, din învârtejiri, din retrageri, din fluxuri şi din refluxuri, din nopţi adânci înrădăcinându-se în ea, din întunecate sclipiri, din vuiet, nu din foşnet, din târziu, din absenţă,  din scrâşnet, din tăcut fără gânduri…

…o femeiefloare este un suflet care trăieşte ca o somnanbulă, dorindu-şi să stăpânească tărâmuri neatinse, neaflate încă, paşii încotroului ei fiind mereu cei ai visătoarei; drumuri ce nu poartă alte urme…

… spunându-şi că prin a voi şi a visa e liberă să îşi provoace realul de către posibil, ieşind cumva din jocul întâmplării, spunându-şi despre vis nu ca despre o ficţiune, ci ca despre o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea aducând-o pe faţă, înlăturându-i astfel o imagine falsă şi ştie că toate neliniştile ei şi le va stinge una câte una în călătoriile ei reflexive şi nu va conteni să caute în ea cu acea febrilitate a scormonitorului, dincolo de adevărurile încremenite ce nu mai sunt atinse de nicăieri cu uimire…

….în libertate cu nevoinţele, cu dorinţele celei mai pure interiorităţi, căutând tâlcuri ascunse, încercând să înţeleagă, ştiind că poate va petrece o vreme doar aşteptând cu acea candoare şi ingenuitate, cu acea puritate de a crede în revelaţia descoperirii, poate  fără ca ele să i se deschidă iar atunci când va fi ca să i se întâmple, o va prinde şi o va arunca în vârtejul întâmplării, fiind ea cea care o va isca, trăind-o în virtutea celei mai pure spontaneităţi, ca şi cum ar face-o definitiv, biruindu-şi toate împotrivirile şi sfărâmându-şi toate stavilele…

… apropiindu-ţi-se ca într-o formă de iubire în care se consumă o relaţie de intensă ardere, de înaltă combustie, pentru că nu o vei putea cunoaşte fără de dragoste şi făr’ de dăruire, nu o vei putea înţelege fără iubire…

…dragostea, ca un joc al contrastelor, în clipe poate iluzorii, poate reale ale suveranităţii ei…

…o femeiefloare vede dragostea uneori ca pe o fantezie dusă până la halucinaţie, ca pe o ficţiune ce cândva ar putea deveni o iluzie credibilă; un el, pelerin în marea sufletului ei; o ea, fiinţă iconică, alcătuirea lui de cuvânt, iubirea…o femeie floare îşi este adevăr, acea alcătuire din înăuntrul fiinţei sale, altarul ei sacru; îşi este realitate absolută, în frumuseţe rostindu-se în ea, din ea în alţii revărsându-se..

….o femeiefloare are atât de multe secrete pe care tu nu i le vei descoperi poate vreodată…

…pe o femeiefloare o simţi adeseori ca fiind precum o scoică…

…o femeiefloare ştie că toate acele călătorii pe dinăuntru sunt drumuri înspre tine, drumuri încotro de tine către alţii, acei alţii prin care ajungi la tine, şerpuinduri pe care înveţi mersul ascultându-le paşii cu sufletul, privind până în adâncul fiinţei, ştiind că din afară nu poţi decât ghici ascunsul…câteodată vei simţi că nicicând nu vei ajunge la sufletul cochilie al unei femeifloare…

…o femeiefloare ştie că mereu va fi a altei clipe, a fiecărei clipe, o altcumva în fiecare acum, altfel de cum fusese, plecată în acea veşnică aventură a căutării; a ei întru aflarea de ea, a ei în ceilalţi, a tuturor celor pe care îi purta, a tuturor celor care vor veni, rămânând mai apoi în urma celei care îi va lua locul în amintire, aceeaşi ea, părându-i-se, uneori când nu se mai recunoştea pe sine, a fi un precum o alta…

…o femeiefloare în primăvară ar vrea să i se poată întâmpla să uite de dorul ei, a celei ce-şi fusese cândva, când cu naivitate privise mai mult ea decât acel altul ce-i fusese în suflet, în adâncul lui, al celuilalt, întrebându-se şi neştiind ce aceluia îi fusese, dar acelor gânduri mereu li se va împotrivi, pentru că i-ar răscoli furtunile din suflet şi va şti cum să se aibă din nou, dându-i-se sieşi, regăsind-o pe cea de odinioară, acea o oarecare a altcuiva înainte de ştiut…

…o femeiefloare în primăvară va fi mereu undeva, dar mult mai departe decât acolo, iar ei cel mai departe îşi va fi în imaginaţie…

…va fi mereu stăpâna visurilor ei, ştiind că dacă un vis te presimte, te urmează şi, dacă îl laşi, se va desface în sunete la nesfârşit în ritmul inimii tale, vis ce îi va şopti despre tine, despre cel care  într-un încăneîntâmplatcândva  va vorbi, o va face cu obiectivitate, atât de obiectivă prin subiectivitatea ei şi atât de subiectivă prin obiectivitate;  astfel o va spune despre tine…

… tu, neştiut pe care nu va încerca să îl îndepărteze din imaginaţie, pe care  l-ar putea simţi, fiindu-i nefiindu-ţi, când va începe să îşi spună despre tine, mărturie a neficţiunii ei…

…şi atunci i se va întâmpla cumva să te apropie în nopţile ei de monologuri ale lăuntrului, simţind cum într-un fel ciudat te-ar exprima în ea explorându-te ca şi cum ar fi făcut-o într-o realitate imediată…

…ca şi cum ar fi trăit o catagrafiere a clipelor voastre unul de celălalt, al înţelesului vostru, al celui ei însăşi şi cel al tău însuţi împreunându-se în nespusuri născute pentru ceea ce va fi doar a voastră vorbire în desăvârşite litere ale unuia de celălalt, magice şi de taină simboluri şi niciodată aceasta nu i se va părea un act gratuit, când îi vei fi…

…o femeiefloare în primăvară este cea care te aminteşte în ea trezitor gând rătăcitor într-un mod nostalgic şi contemplativ iar câteodată haotic întâmplându-i-te  întru sicitate, pentru că îi este atât de sete de tine şi sufletul ei ţi l-ar da să il bei, să o ai, să te aibă, în voi aflarea unuia prin celălalt, visându-ţi-se şi simţind că în tot acest răstimp cineva îi va sta de veghe, privind-o şi parcă vrând să îi spună că se agaţă de un colţ din ea având încheieturile prea fragile într-un spaţiu stăpânit de contraste, spunându-şi sieşi o poveste cuvinte dezvelite, în lăuntrul lor fiind adevărul de ele…

…ce ar fi spus mereu altceva decât ar fi părut a spune, cuvinte nicicând spuse şi care se prelinseseră din ea, ce existaseră într-o lume de culori şi de linii; geometrie a imaginarului, de semne, acele interpretabile netraduceri având sentimentul nestatorniciei, toate acestea fiind închise în locaşul visurilor; invaziune a lor, cele în real construite, fiind doar o altă ordine a veghii or’ veghea deghizată înşelător… ea, crezând în naivitatea ei în care tot mai zăbovea, că ar putea-o manipula, crezând în dorinţele ei pe care doar visul zămislit i le putea înfăptui…

…o femeiefloare îţi va fura din priviri cu un altfel de văz, precum un tâlhar…

…şi nu există un tâlhar mai adevărat ca dragostea…

…o femeiefloare în primăvară  e făcută din visuri şi crede în ele ca în nişte întâmplări în care uneori îi pare că totul continuă şi o face de parcă ar fi de la început, întâmplări magice în lumea ei…

…aievea.

Zăvorândă tăcere a gândului în care zăbovise; ferecătură

Motto: Va pătimi pentru ceva ce, trăind, va cunoaşte…

…ceva pe care să îl aibă din credinţă…ceva în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă dacă este real, aşa cum încercase Orfeu să întoarcă privirea după Euridice, spre a se convinge de existenţa acesteia, de nu fusese doar o fantasmă, şi ar fi dorit să i se poată întâmpla fără ca în ea, ei, să i se împotrivească.

Un gând târziu a răvăşit-o; gând care, deşi trăit, nu era în real, ci în imaginar; era ca şi cum vedea şi îşi imagina ceea ce nu i se întâmplase…ca un vis de un fantastic romantic peste care poate că ar fi trebuit să tragă obloanele şi nici măcar nu avusese timp să îl contemple intens şi îndelung…o întâmplare a unui crâmpei de suflet ce i-ar fi împlinit o nevoinţă tăinuită enigmatic…iar în ea exista încă zbaterea de a-l mai trăi astfel, precum gând căruia i se spunea cu cea mai trează luciditate acum şi de care nu se lepădase…gând rostit cu glas de tăcere într-o altfel de limbă peste care stăpânea taina neînceputului căreia ea îi revela înţelesurile, fiindu-i deopotrivă rostirii ei şi tâlcuitoare; limbajul ei sufletesc…

…gând pe care nu îl vorbea decât pentru sine într-un târziu revelatoriu, gând mut, nerostit, neştiut… ori de el doar presupus sau poate cel mult înţeles…gând neîntrupat în cuvânt; cuvântul, uneori frântură de privire pierzând văzul strecurat printre semnificaţii, gânduri adunate împreună în nevăzut….

…gând pe care şi-ar fi dorit să îl ducă până la capăt, neîmpiedicat şi dându-i ascultare, ce i-ar fi spus atât de multe lucruri, chiar de unele ar fi fost poate derulate cu o halucinantă relatare iar altele învăluite de un nimb al unei impure transcendenţe…vocaţia imaginaţiei având-o, admiţând că ficţionarii depăşesc uneori chiar viaţa, ceea ce pentru unii este tinţă…

…îşi descifrase nişte sensuri cărora le mistificase înţelesurile începuturilor, începuturi care aveau în ele sfârşitul, prin transparenţa lor având de acum senzaţia a lor pură şi atât de concretă, amestec tulbure pe care şi-l limpezise… pe acel gând nesocotit al ei un timp îl ţinuse departe de dorinţă într-un clopot de sticlă, iar într-un târziu, fără a şti cum se întâmplase, îl ademenise pe tărâmul primejdios al dorinţei crestându-l în suflet, acolo unde îi încolţise acum neliniştea…

…şi ferecat l-ar fi vrut, încuiat lin şi făr’ de zgomot, ca să nu o mai răvăşească răscolitor…ştiind că se va întâmpla ca şoaptele de el, tăcute, să piară inaudibile…

…şi îşi spunea că s-ar însingura de el, dar se întreba dacă nu cumva va face din asta doar un exerciţiu steril…încerca să nu mai trăiască laolaltă cu acel gând al ei de el, deşi simţea că o atrage ca o forţă magnetică, în van şi doar vremelnic părându-i-se a i se împotrivi şi ar fi vrut să i se însingureze, să i se apropie solitudinii de el şi să nu i se mai lase înmărmurită, pentru că în el ar deznădăjdui şi ar trăi chinul, luptându-se în ea cu tristeţea şi cu zădărnicia…îndepărtată regăsindu-şi poate liniştea, înţelegând că înspre el nu exista o cale decât iluzorie…

…o iluzie înlocuitoare a dezamăgirii, poarta înspre el deschizându-se doar în imaginaţie, iar dacă ar fi închis-o, ar trăi ieşirea din robia lui…

…pentru că supusă fusese acelui gând, plăsmuire a dorinţei care se înecase într-un fluviu al erorii, al greşelii, al aparenţelor, al aproximaţiilor atât de îndepăratat de natura lucrurilor căruia sufletul ei îi fusese atât plăsmuitor cât şi purtător, doar că nu depăşise acel joc al apariţiei şi dispariţiei, şi îşi spunea că poate avusese un sens, acel al intenţiei…doar că aceasta nu dusese la un adevăr de el, iar semnele fuseseră înşelătoare, se mişcaseră haotic, neavând nici o legătură cu înţelesul din care păruse a fi fost izvorât, şi pe care îl citise liberă, împletind întâmplări şi neîntâmplări şi chin amarnic îşi fusese nerecunoscându-l, deşi credea a-l fi desluşit…

…aşa că acum îşi spunea că se va mântui prin tăcerea de el…singură de el, pentru că fusese prinsă în jocul aparenţelor de acea magie a percepţiilor în care înlocuise realul cu aparentul, uitând că aparenţele nu dezvăluie nicidecum realitatea, şi că totul e doar o ademenitoare vrajă, doar că nu dorea să îi înlăture încă vălul şi se întreba de ce, pentru că ştia că aceasta ar fi însemnat să trăiască gândul de el ca o iluminată pentru ceea ce ar fi urmat să se întâmple, de i-ar fi fost dat, şi pentru doar atât timp încât să nu fie uitată, ea, cea încă lui netrăită…

…dar poate că într-un final ar fi înţeles că era doar un gând imposibil şi în nici un vreun fel nu ar fi putut fi faustic dorit…doar că undeva în lăuntrul ei, ceva pe dinăuntru ar fi sfâşiat-o…ceva ce i-ar fi spus că şi chiar dacă ar fi dispărut, ar fi trăit acea iluzie de el iar de ce? s-ar fi întrebat rătăcitor suflet în labirinturile înăuntrului, zadarnic sau himeric poate căutător al înţelesului de el…

…în ea căutând înţelegerea, desluşirea de ceea ce i-ar fi putut fi calea înspre ieşire; înţelesul de el înfăşurat în definiţii rupte din ea…în descripţii ce fuseseră până atunci poate eronate ale acelui gând, expresie a unei dorinţe căreia i se împotrivise din răsputeri, i se pusese de-a curmezişul sufletului ei, i se încrâncenase, îi pusese stavilă, pentru că nu ar fi vrut-o eliberată din ea…nu ar fi ştiu dacă ar fi putut-o face…iar alegând să i se întâmple, ieşind din jocul întâmplării, a descătuşat-o de ceea ce i-a fost doar propriu…

…şi când a făcut-o, a fost cu acea frenezie a descoperitorului, dovedindu-se a-şi fi uimire…dar uitând să caute noima…ştiind doar că în acest gând al ei trebuia să îşi caute în cel mai onest mod cu putinţă reperele…

…ştiind că realismul privirii obnubilează fantasmele reveriei.

Şi mai ştia că ar fi putut deveni real doar dacă ar fi putut participa cumva la o realitate a lui care l-ar fi putut transcende, fapt însă încăneîntâmplat, iar unele din atingerile lui aveau o coerenţă părând a fi ascunsă, nedesluşită…ori poate ea era mai degrabă o făptură a încâlcelii, a încâlcirii sensurilor pe care le tulbura cuvântându-le ori metamorfozându-le, magnetismul lor seducând-o, lor urmându-le ca o somnambulă sub vrajă, posedată parcă fiind, făcând-o, fascinată, cu naturaţele şi firesc…

…îndrăgostită de acest grai căruia îi auzea nespusul, din care ştia însă că se va reîntoarce, pentru că nu credea în efectele acestei seducţii…nu…nu încă…se desprinsese să citească mai mult de atât…nu dădea crezare rătăcirilor…ştia doar că unele sunt trezitoare…atât de bine o ştia…aşa că acum îşi asculta tăcerea, strângându-şi toate celelalte gânduri la sfat, desfăcându-şi-le fără de poticnire, ca şi cum ar fi fost absentă din naraţiunea lor…

…şi îl lăsa pe acel gând slobod, liber, neîncătuşat, având acel privilegiu al graţiei…şi îl purta cu ea ca pe un întreg…nu îl înstrăina de ea, deşi îl simţea îndoit şi uneori i se întâmpla să creadă că nu se va apropia de ascunzişul lui astfel încât să îl poată decodifica…să îl dezlege de taine; tainele în care îl închisese pe celălalt, acel prejudecat de care nu se elibera, pe care îl simţea atârnând ca pe un balast şi pe care l-ar fi vrut abandonat…părăsit…năruit…

…negândit…

…doar că era unul care o sfâşia pe dinăuntru, pe care îl simţea sfidător…care îi abuza ungherele sufletului în care firav îi încolţise şoaptele atingerii pe care nu voia să o sacrifice sfărâmând-o, pentru că o primise şi i se dăruise în deplină inocenţă, istovită de atâta aşteptare când căutase să descâlcească sensul ei ascuns şi îşi spusese că cel mai potrvit fel în care ar fi putut-o face ar fi fost această aşteptare…parcă mesianică…iar de făcut o făcuse în puritatea ei, deoarece înţelesese că prin căutare nu i s-ar fi putut întâmpla şi simţea că, într-un fel ciudat, tocmai necăutând va putea fi, în sfârşit, aflată…

…ştia că descoperirea este aflarea fie prin căutare, fie prin întâmplare, a unui mister, unul presupus, dar ignorând inspiraţia…iar răspunsul ei nu l-ar fi putut în vreun fel nici plăsmui, nici închipui…

…cât despre acestă inspiraţie, o simţea câteodată ca pe un delir ce o cuprindea…astfel că alesese aşteptarea negândurilor, smulgându-şi auzul amăgitor,  simţind că de-abia de acum îi va fi dat înţelesul, desluşirea cunoaşterii de el, uscându-şi-le pe celelalte pe care le avusese şi care trosniseră în ea, poate prăbuşind-o…

…şi care o luaseră în posesie în clipa în care le consimţise…

…şi în ea crezuse că îşi vor afla locul şi rostul; clipă în care ochii ei începuseră să privească înspre un răsărit plin de promisiuni, şi nu înspre asfinţitul de odată…clipă în care gândul în care zăbovise era acelaşi cu cel în care se cufundase şi în care simţea că i se va întâmpla să se adâncească precum în nisipuri mişcătoare în care, cu cât te zbaţi să scapi, cu atât te afunzi mai tare…

…gând în care pusese atât de mult din ea, pe cea cunoscută sieşi şi pe cea încă nerecunoscută ei decât abia acum…acest acum căruia i s-ar fi dat definitiv, fără de început şi fără de sfârşit, fiind atât de adevărată ei însăşi şi simţind că devine una cu gândul căruia i se abandona prin dăruirea întreagă de sine acestuia…acest acum al acestui gând pe care, de ar fi îndrăznit să îl biciuiască, ar fi simţit cum se autoflagelează, dar, de ar fi făcut-o, ar fi fost cu temei…pentru că, deşi credea în el cu toată fiinţa ei, atunci când şi-l striga pe dinăuntru, acolo unde nu ne vede nimeni când ne plângem durerea, ca să nu îl tacă întunericului nespusului, simţea că nu se va apropia de adevărul de el…şi poate de nici un adevăr…şi, de aceea, trebuia să îi suprime mijlocirea…

…şi nevrând să îl sfărâme,nici să îl curme, îl încuia…în ea…şi ştia că o vreme va mai purta încă o urmă a lui, dar nu voia o imagine deformată a acestuia…şi înţelesese că fusese un gând a cărui libertate, deşi părând, nu era a ei…era guvernat şi administrat de ceva ce îi era străin…imanent…

…ea avusese doar un impuls al unei dorinţe având o formă neînfăptuită; ea, acea formă…formă fără obiect pentru că nu i se găsise cheia cu care să fie deschisă…ea era în adevărul ei de ea şi unele cuvinte din spusul ei şi le dusese cu rândurile până la margine, iar acel dincolo de ea, deşi părea, nu îi era străin…ci doar neatinsul şi neîncăîntemeiatul ei…doar că se întreba dacă ar fi vrut să i se împărtăşească pe sine… ei… însăşi…

Acest gând al ei fusese ceva unde pentru ea ea poate nu existase; un gând acum de ispita căruia încerca să fugă, ştiind că de va fi să scape el nu  va putea-o face decât…

…înfrângându-şi-l.